Timpul

Abia azi am realizat de ce "oamenii mari" nu se tem de cani. Pur si simplu au prea multa experienta in spate, prea multe griji, prea multa durere in suflet, astfel incat o muscatura de caine nici nu ar simti-o. Cel putin asta am simtit eu azi. 

Cand suntem copii... nu avem griji, nu avem responsabilitati (decat foarte putine: de a manca, a spala mainile inainte de masa si dintii de doua ori pe zi, si sa te joci cat incape!). Avem timp sa admiram norii cum plutesc pe cer, sa ascultam ciripitul pasarilor, sa urmarim cum primvara inverzeste totul in jur, iar toamna cum cad frunzele, iarba se usuca, floricelele dispar. 

Trecerea de la copilarie la maturitate nu stiu exact cand are loc (cel putin eu nu am simtit-o). Stiu doar ca atunci cand suntem "mari" nu mai avem timp de nimic. 
Ultimele zile, asteptand dimineata maxi in statie, ma prind la gandul: ce frumos plutesc norii pe cer, iar dupa ei razbat razele firave ale soarelui. Uau! Ei chiar se misca!?! De cand nu am mai observat asta? De o vesnicie... Desi e mijlocul iernii, afara e o adevarata primavara... ca niciodata. Iesind ieri seara de la munca nu ma mai saturam sa trag aer in piept. Era un aer proaspat, primavaratic. Aducea putin cu aerul racoros din noptile de vara. M-a cuprins o nostalgie. Nostalgie pentru vremurile cand eram copil. Cand se topea zapada si se simtea adierea aceasta dulce a vantului primavaratic! 

De cativa ani deja nu mai observ trecerea dintre anotimpuri: nu apuc bine sa observ cum cad frunzele, ca deja copacii sunt goi si totul in jur se transforma in peisaj bacovian; tot astept primavara sa vad paraiase curgand, sa simt aerul proaspat, sa vad primele floricele, sa vad cum natura invie.. dar ploile, frigul insista pana prin iunie ca una, doua se face vara. 
S-au schimbat toate fata de cand eram eu copil, sau cu ochii de matur, cu grijile zilnice, cu gandurile si stresul, cu responsabilitatile, durerea si graba nu reusim sa mai observam aceste lucruri?!?

Cand eram mica, ma plictiseam sa privesc ore in sir cerul, sa ascult pasarile. Acum as da orice macar pentru cateva clipe sa pot LINISTITA, RELAXATA, sa admir toate aceste frumuseti ale naturii. Dar sunt mereu grabita, mereu cu griji, mereu cu ganduri. Nici macar in week-end, diminetile nu ma pot rasfata, sa stau tolanita mai mult timp in pat, sa urmaresc linistita ceva la televizor, savurand o ciocolata calda. Ma cuprind gandurile si pe loc imi dau seama ca am o gramada de lucruri de facut si nu am timp de stat.

Nu am timp de nimic si simt ca trece viata degeaba.

Castigam pe anumite planuri, dar pierdem pe altele.

Oare ce ar fi mai prioritar? Oare e posibil sa fie combinate toate aceste "planuri" astfel incat sa ne simtim impliniti?

Care e rostul vietii? Oare exista ceva anume pentru ce alearga fiecare om? Se va simti implinit cand va obtine acel ceva?

De obicei cat de mult nu am ravni la un lucru, dupa ce il obtinem, ne dorim mereu mai mult. Pana cand?

Pana se va scurge clepsidra vietii noastre si nu vom mai avea pentru ce fugi.. pana cand sufletul nostru se va ridica la cer... pana cand misiunea noastra aici pe pamant se va sfarsi. Atunci oare vom fi multumiti de ceea ce am obtinut, ce am facut pe parcursul anilor?

Cine stie..

Imi propun de acum inainte sa imi fac mai putine griji, sa imi pese mai putin de altii (cel putin de aia care sunt constienta ca nu merita), sa fiu mai relaxata, sa nu mai vreau sa fac lucrurile atat de prefecte, sa nu mai am asteptari de la altii, sa nu mai gandesc atat: Una si una! Cum fac? Cand? Unde? Cat? Dupa aia? Ce mai trebuie? etc.

O viata avem si aia e prea scurta!