Wind of change

Da, da, da, da, da, da!!! Era timpul sa scriu ceva.

Avand in vedere ultimul meu post, acum ma simt mult mai bine. S-au calmat spiritele, s-au aplanat nitel problemele.

Acum sunt bine dispusa, plina de energie, optimista. Acum nu am stare. De fapt de la un timp incoace nu am stare.

Ne-am vazut, mi-am cumparat mult ravnita rochie maxi si m-am tuns scurt!! Schimbarile ajuta mult la ridicarea moralului.

Incepand cu anul 2000 nu stau mai mult de 4 ani intr-un oras. S-au facut deja 3 ani si 8 luni de cand stau aici si parca simt ca a venit momentul, ca nu mai rezist aici, ca tre sa plec!! Nu mai reusesc sa ma concentrez la nimic. Nu am reusit sa ma adaptez aici, nu am vrut sa accept aceasta societate, desi tin la ea. Paradoxal. Sunt "de-ai mei", dar nu le pot accepta gandirea, nu vreau sa ma adaptez acestei atitudini. Nu am cum sa o schimb, deci unica solutie este sa plec. Da. Sa iau iar totul de la 0. Sa caut locuri, obiceiuri, idei, oameni noi. Da, imi e dor de o schimbare radicala a vietii, chiar daca, iarasi paradoxal, imi e frica tare de schimbari.

Nu pot descrie in cuvinte ce se petrece in sufletul meu: eu sunt prezenta aici doar fizic, gandu meu e mult prea departe; e undeva in viitor, alt oras, alta tara, alaturi de tine, fara probleme, fara certuri si neintelegeri.

Am o senzatie ciudata ca si cum mi-as simti eu lipsa mea aici, ca imi vor simti altii lipsa. Ma cuprinde o nostalgie legata de aceste vremuri, care inca se desfasoara, dar eu deja le simt undeva departe, in trecut. Eu le vad de undeva din viitor. Prezentul merge pe langa mine. Dovada ca sunt pregatita de o noua viata, de un nou inceput.

Da, da!! As vrea sa pot sa ma rup de aici, pentru totdeauna! Raman in urma intamplari, persoane, amintiri, trairi, clipe frumoase si clipe de suferinta. Nu imi va parea rau niciodata ca am mers mai departe, ca nu am ramas la aceasta viata linistita si comoda, intre acesti oameni multumiti de conditia lor, de viata lor, de tara lor.

Da, am planuri sa plec! Dar inca nimic concret, nimic hotarat. Ciudata senzatia. Stiu foarte bine cum e sa mergi intr-un oras nou, lume noua, apartament nou, job nou, oameni noi, locuri, magazine, obiceiuri. Da, da, da!!! Imi e dor tare tare de asta!! Vreau mai repede sa le retraiesc din nou. E greu. E extrem de greu (avand in vedere ca sunt o persoana introvertita)!!! Dar vreau sa fac acest pas cat mai repede. Si sper sa se intample asta cat de curand.

Sufletul deja a plecat de aici.. mai ramane sa se miste si corpul. :)

Acolo ne va fi noua mai usor. Ne vom putea vedea mai des. Nu ne va deranja nimeni.

Acolo orice week-end putem merge la munte, la mare.

Acolo imi e sufletul acum, alaturi de tine.

Abia astept. Vreau, vreau, vreau! Ca un bebe mic imi doresc cu ardoare schimbarea asta.

Si stiu ca va veni ziua cat de curand.

My soul, wait for me! I'm going wherever you are! I'll follow you!!

Calatoria in neant

In ultimul timp nu reusesc deloc sa ma regasesc. S-au intamplat atatea lucruri... urate! Acu cateva luni, cand ma uitam in urma, mereu ma gandeam: ce am fost si ce am ajuns. Cand ma gandeam la "ce am ajuns" bineinteles ca ma apasau ganduri grele. Ma simteam intr-o situatie disperata. Nu vreau sa enumar problemele care ma inconjurau.. tu le stii. Ti le-am repetat de atatea ori. Dar nu ai stiut sa ma auzi. Imi promiteai zilnic ca te vei schimba.. dar nimic. Cateva luni mai tarziu, simteam ca ce e in urma.. e floare la ureche! Cu cat inaintam in timp, cu atat problemele mi se pareau mai grave, situatia mai disperata. In momentul de fata, cand scriu acest post, daca ma gandesc la timpul trecut, pot afirma ca eram fericita, pe langa cum sunt acum. Cu toate problemele alea... Ceea ce s-a intamplat zilele astea m-a daramat definitiv. 

Acum stiu bine ca nu exista cale de intoarcere. Acum stiu sigur ca eu voi reusi!!... sa trec peste! Dar nu inseamna ca asta imi va aduce fericirea. Simt ca si cum fericire pentru mine nu mai exista in lumea asta. Pentru mine portile fericirii au fost inchise. Tot ma gandesc cu ce oi fi gresit intr-atat sa fiu pedepsita. Oi fi gresit eu undeva. 

In ultimul timp vad viata mea ca o stanca enorma, nu ii vad baza... acolo jos e fum.. negru.. mult! E ceva care ma infioara, parca ar vrea sa ma inghita pentru totdeauna in intunericul pustiului si sa ma lase acolo sa ratacesc singura, de nebuna! Nu, nimic frumos nu vad in cale. Nici macar o floricica, un fir de iarba, un copacel, pasari, soare, norisori.. nimic! Doar pietre abrupte. Daca ma uit inapoi, undeva sus tare se vede soarele, se vede verdeata, canta pasarelile, miros frumos floricelele. Se simte viata acolo. Eu insa nu stiu cum am ajuns aici, in aceasta prapastie. Strig, dar nimeni nu ma aude. Inapoi nu ma pot intoarce. Sunt obligata sa merg inainte. Dar imi e frica. Imi e frica de ce este acolo jos, ce se ascunde dupa acel fum dens. O fi lumina si acolo? O fi viata?

Cu cat mai mult cobor, cu atat mai inspaimantatoare pare prapastia. Fumul parca se afunda tot mai mult in timp ce cobor eu. Parca cineva intentionat nu vrea ca sa ajung la sfarsit de cale, eu. Cineva vrea ca sa ma sufoce acea frica, acel necunoscut, acele ganduri. Ma uit in sus... cat de departe sunt zilele frumoase cu soare. Ma uit in jos... si nu vad capatul suferintei. Stiu doar ca trebuie sa merg. Sunt obosita, lihnita, imi e frig. Ma dor picioarele. Merg desculta, pe pietrele reci.. Stiu ca trebuie sa continui. Odata se va sfarsi aceasta calatorie in neant... cu bine sau cu rau.. e un sfarsit. 

Atata durere am in suflet ca nu mai simt daca mai conteaza pentru mine cum va fi sfarsitul. Vreau doar sa vina, mai repede. Dar nu, el se indeparteaza.. el ma chinuie... el vrea sa beau paharul de suferinta pana la fund.. sa simt durerea! 

O fi vre-o lectie pentru mine? E prea cruda. Iar eu nu sunt o luptatoare. S-ar putea sa nu rezist pana la sfarsit. S-ar putea sa cedez. Rapa e destul de abrupta, incat, daca alunec, nu ma mai am cum sa ma opresc, iar rostogolindu-ma la vale, in viteza, s-ar putea sa ma zdrobesc de o stanca mai ascutita, mai rebela si acolo sa fie sfarsitul. 

Cat ma vor mai tine puterile? Cat voi mai rezista? 

O rugaminte am doar.. nu ma intereseaza cat va rezista corpul, fizicul. Daca va ceda mintea, acolo vreau sa fie sfarsitul. In acel moment. 

 -----------------------------------------------

Pentru ce mai traim aceasta viata daca nu ne este data minte destula ca sa stim sa facem lucrurile la timp si sa le facem cum trebuie?

As avea atatea intrebari... dar cui sa le pun? Cine imi poate raspunde? Cine ma poate ajuta? Cine ma poate opri din cadere si sa ma urce sus, acolo unde e soare si canta pasarelele? Acolo unde e vesnica primavara?

Nu mai cred in povesti.. nu mai cred in nimic.

Suntem totalul alegerilor noastre facute de-a lungul vietii si suntem acolo unde am ales noi sa fim. Dar alegerile le facem cu ochii inchisi.. Speram.. dar nu mereu sperantele noastre se adeveresc.

Cad... se face tot mai frig.. se lasa incet intunericul.. si e liniste! O liniste nebuna care ma scoate din minti. Eu si stanca. Nimeni si nimic in jur.

Cad.

Timpul

Abia azi am realizat de ce "oamenii mari" nu se tem de cani. Pur si simplu au prea multa experienta in spate, prea multe griji, prea multa durere in suflet, astfel incat o muscatura de caine nici nu ar simti-o. Cel putin asta am simtit eu azi. 

Cand suntem copii... nu avem griji, nu avem responsabilitati (decat foarte putine: de a manca, a spala mainile inainte de masa si dintii de doua ori pe zi, si sa te joci cat incape!). Avem timp sa admiram norii cum plutesc pe cer, sa ascultam ciripitul pasarilor, sa urmarim cum primvara inverzeste totul in jur, iar toamna cum cad frunzele, iarba se usuca, floricelele dispar. 

Trecerea de la copilarie la maturitate nu stiu exact cand are loc (cel putin eu nu am simtit-o). Stiu doar ca atunci cand suntem "mari" nu mai avem timp de nimic. 
Ultimele zile, asteptand dimineata maxi in statie, ma prind la gandul: ce frumos plutesc norii pe cer, iar dupa ei razbat razele firave ale soarelui. Uau! Ei chiar se misca!?! De cand nu am mai observat asta? De o vesnicie... Desi e mijlocul iernii, afara e o adevarata primavara... ca niciodata. Iesind ieri seara de la munca nu ma mai saturam sa trag aer in piept. Era un aer proaspat, primavaratic. Aducea putin cu aerul racoros din noptile de vara. M-a cuprins o nostalgie. Nostalgie pentru vremurile cand eram copil. Cand se topea zapada si se simtea adierea aceasta dulce a vantului primavaratic! 

De cativa ani deja nu mai observ trecerea dintre anotimpuri: nu apuc bine sa observ cum cad frunzele, ca deja copacii sunt goi si totul in jur se transforma in peisaj bacovian; tot astept primavara sa vad paraiase curgand, sa simt aerul proaspat, sa vad primele floricele, sa vad cum natura invie.. dar ploile, frigul insista pana prin iunie ca una, doua se face vara. 
S-au schimbat toate fata de cand eram eu copil, sau cu ochii de matur, cu grijile zilnice, cu gandurile si stresul, cu responsabilitatile, durerea si graba nu reusim sa mai observam aceste lucruri?!?

Cand eram mica, ma plictiseam sa privesc ore in sir cerul, sa ascult pasarile. Acum as da orice macar pentru cateva clipe sa pot LINISTITA, RELAXATA, sa admir toate aceste frumuseti ale naturii. Dar sunt mereu grabita, mereu cu griji, mereu cu ganduri. Nici macar in week-end, diminetile nu ma pot rasfata, sa stau tolanita mai mult timp in pat, sa urmaresc linistita ceva la televizor, savurand o ciocolata calda. Ma cuprind gandurile si pe loc imi dau seama ca am o gramada de lucruri de facut si nu am timp de stat.

Nu am timp de nimic si simt ca trece viata degeaba.

Castigam pe anumite planuri, dar pierdem pe altele.

Oare ce ar fi mai prioritar? Oare e posibil sa fie combinate toate aceste "planuri" astfel incat sa ne simtim impliniti?

Care e rostul vietii? Oare exista ceva anume pentru ce alearga fiecare om? Se va simti implinit cand va obtine acel ceva?

De obicei cat de mult nu am ravni la un lucru, dupa ce il obtinem, ne dorim mereu mai mult. Pana cand?

Pana se va scurge clepsidra vietii noastre si nu vom mai avea pentru ce fugi.. pana cand sufletul nostru se va ridica la cer... pana cand misiunea noastra aici pe pamant se va sfarsi. Atunci oare vom fi multumiti de ceea ce am obtinut, ce am facut pe parcursul anilor?

Cine stie..

Imi propun de acum inainte sa imi fac mai putine griji, sa imi pese mai putin de altii (cel putin de aia care sunt constienta ca nu merita), sa fiu mai relaxata, sa nu mai vreau sa fac lucrurile atat de prefecte, sa nu mai am asteptari de la altii, sa nu mai gandesc atat: Una si una! Cum fac? Cand? Unde? Cat? Dupa aia? Ce mai trebuie? etc.

O viata avem si aia e prea scurta!